Doresc să prind într-un text pertinent scris, observaţii despre romanul “Ispita călugărului”, provocate de arta naraţiunii şi de viziunea înalt-morală ale scriitorului L.C. Sima. În acest roman, bine alcătuit, prozatorul combină parcimonios, aproape lapidar, dar subtil, elemente estetice distincte: romantice, realiste, moderniste şi neomoderniste, într-o viziune personală. Pe un fundal socio-politic postrevoluţionar, cu promisiunile lui reformiste şi mai ales cu utopia prosperităţii şi emancipării românilor, romancierul aduce în prim-plan tema iubirii, impunându-se prin constanţa şi fineţea analitică, introspecţie, prin rafinamentul sublimării emoţiei şi a sentimentului de dragoste într-o proză, uneori, poematică, de o rară frăgezime metaforică şi adâncimi reflexice de o concentraţie, în câteva rânduri, apoftegmatică. Compoziţional şi structural, cartea se remarcă prin echilibru, consecinţă a “dreptei măsuri” despre care vorbeau anticii, şi nu numai ei, contiguitatea părţilor creând un întreg epic armonios, autorul evitând lungimile şi abrevierile disfuncţionale. Domnia Sa reuşeşte să contureze câteva personaje memorabile cu destinele lor generoase sau umbroase, cu suferinţe şi înstrăinări care, pe unii îi livrează, vremelnic, dizarmoniei familiale, pe alţii îi îmblânzesc, îi înţelepţesc, apropiindu-i şi mai mult de semenii lor şi de hiperinstanţa cerească, pe care o caută cu desăvârşită evlavie.
Indubitabil, iubirea, ocupând locul central al nucleelor narative, transfigurată prin prezentarea analitică şi acurateţea dramatică a dialogului, Ştefan, fratele juristei Iulia, şi soţia sa, Zenaida, trăiesc o iubire temeinică, frumoasă, o autentică simbioză afectivă, având de la început dorinţa unei familii împlinite. Ataşamentul pentru copii e statornic, eşecul pierderii pruncului înoculându-le o mare suferinţă, ideea adopţiunii, după deliberări convergente, devine salvatoare. Delicateţea sufletească a scriitorului se transferă natural şi simplu personajelor, care fac din simţământul paternal o sărbătoare a fiinţei lor. Ştefan şi Zenaida fac din armonia matrimonială bucuria vieţii spirituale şi umane. Odată cu surprinderea şi cunoaşterea cuplului: Laura (doctoriţa) şi bancherul Mihai, cititorul pătrunde într-un alt mediu, ceva mai matur, dar cu relaţiile dintre soţi obosite, pentru moment înstrăinaţi. În acest palier narativ, autorul va folosi alte mijloace, mai complexe de investigare, adâncind introspecţia şi uzitând solilocviu zbaterile lăuntrice între adevăr şi “trădare”, între vina provocată şi regretul slăbiciunii bărbatului. Scriitorul stăpâneşte arta nuanţării, a relativizării vinei prin motivaţiile producerii acesteia. De reţinut abilitatea autorului de a observa obiectiv, cu finete discuţia tensionată a soţilor, atitudinile şi gesturile de detaşare sau implicare sufletească dureroasă. Paginilor li se dau, mai ales la început, tensiune conflictuală, dar scriitorul L.C. Sima are harul de a pătrunde în cele mai ascunse încrengături ale sufletului uman, eliminând orice prejudecată în interpretarea unui afect sau gând al personajului, refuzând aprecierile şi calificările negative contrafăcute. Numai astfel, autorul poate exprima convingător şi expresiv, complexitatea iubirii conjugale şi lumina adevărului ori rătăcirea unuia dintre soţi. Iubirea poate deveni, la un moment dat, fragilă, vulnerabilă din motive neblamabile nu din pricina exclusivă a unei aventuri extraconjugale. Inspirata viziune a întregului proces de culpabilizare provocată şi al căderii în păcatul atingerii, susţinută cu arta scriitorului L.C. Sima care le dă posibilitatea celor doi soţi, Mihai şi Laura, să cumpănească comportamentul lor, ceea ce a fost bine şi rău în căsnicia lor. Iulia vede prejudiciile perfecţionismului şi ale maternităţii care au înstrăinat-o de soţul ei, sporindu-i lui dorinţa de compensare virilă. În ei, cu răbdare şi cu înţelegerea şi consilierea lui Luca şi a Emei, prin trezirea din realitatea pernicioasă a familiei, Laura şi Mihai, care deja renunţaseră la farmecele seducătoare ale Ancăi, îşi regăsesc încrederea în ei înşişi, recăpătându-şi echilibrul familial, pierdut vremelnic. De remarcat dexteritatea utilizării dialogului în potenţarea şi diminuarea conflictului conjugal şi în definirea personajelor, care trec, contrastant, dintr-o stare afectivă în alta, ambele fiind verosimile.
Cuplul Ema/Luca, fascinant şi derutant deopotrivă, rămâne cea mai îndrăgită pereche de îndrăgostiţi din toate câte am întâlnit în roman. Iubirea lor pasională nu începe ex abrupto, aceasta având nevoie de timp, de cunoaştere, de tatonare, de revelaţie, la care putem asocia emoţii ascunse, tăceri meditative, contemplaţii discrete. Sunt doi tineri care vin din lumi diferite, aparent incompatibile. Dragostea lor nu are de a face cu iubirea la prima vedere, acomodarea şi apropierea lor sentimentală durând mai mult timp. Autorul, fin cunoscător al sufletelor, creează acestora situaţii narative prielnice de a se manifesta, de a reacţiona şi de a activa resursele lor afective generoase. Luca, copil sărman şi adolescent pasionat de lectura capodoperelor şi, implicit de cunoaştere, cu vocaţia sacerdoţiului încă nevoalată de Ema, nu îndrăzneşte să-i mărturisească iubirea. Contemplaţia este discretă, dar continuă, trezind un fluid liric trăirii dragostei lui caligrafiată în jurnalul său intim, când solitudinea e dizolvată de romantismul perlat al rostirii poetice ori reflexive, provocate de dorul virgin şi tonic pentru Ema.
Luca, deşi nu are o aureolă de sfânt, în relaţiile cu semenii, se poartă similar lor, tăcerile lui care o intrigă pe Ema, se aşază ca o pânză tainică peste gândurile şi amintirile lui, peste tristeţile şi proaspetele lui bucurii. Umbrele copilăriei, cu umilinţele ei, povestite cândva de Luca, fuseseră cunoscute şi de Ema, pe care le filtrase dureros prin sufletul ei. Ema ţine la Luca, îşi dă seama de înzestrarea lui aparte, de caracterul lui blând. Se minunează de harul tăcerii lui enigmatice care îl îmblânzeşte, predispunându-l la ascultare, la ajutorul dat oamenilor din iubire şi înţelegere. Şi, mai ales, înalţă fiinţa umană din povara îndoielii şi a zbuciumului care pustiesc. Ceea ce este admirabil în comportamentul celor doi, Ema şi Luca, este onestitatea, asociată unei iubiri pasionale. Până spre finalul cărţii, nimeni nu şi-ar putea închipui că Ema şi Luca se vor “rătăci” în mirabilele nopţi ale dragostei întregitoare, că se va întâmpla acea minunată întâmplare a simbiozei sufletelor şi a trupurilor lor. Autorul este călăuzit de adevărul că pasiunea, generată mai ales de fascinul exterior al tinereţii, izvorăşte şi dintr-o revelaţie din care converg dorinţe, sensibilităţi, idealuri. Când iubeşti ca Luca, îţi trec, probabil, prin minte, efuziuni şi cuvinte care transmit intimitatea ta afectivă.
Extazul celebrării iubirii, starea de edenică apartenenţă “Că ai venit (se adresează, evident, Emei din jurnal..n.n.) totul a prins contur, cerul îşi are limita lui, zâmbetul îşi are substanţa, iar plânsul mă izbăveşte de neputinţă, pentru că eu aşa cred, sufletul se cizelează prin iubire, el primeşte nobleţe doar prin iubire, se salvează pe sine, iubind”. Constatăm că în multe din prozele contemporane bântuie foamea unui instinct erotic de o animalitate brutală, sălbatică, vulgară şi trivială, adeseori. În “Ispita călugărului”, deşi nu lipsesc pasaje ale dăruirii frenetice, predomină, în nopţile de iubire ale Emei şi ale lui Luca, transfigurarea, senzaţia şi revelaţia unui Eden terestru ca răsplată şi nu ca pedeapsă a păcatului originar. Luca, chiar dacă nu trăieşte prima experienţă erotică, are surpriza farmecului nudităţii feminine, cunoaşte pierderea de sine în magia ochilor albaştri ai iubitei în sărutul întemeietor şi în bucuria atingerii. În această carte, spre sfârşit, domină vocaţia poetică a autorului, metaforele sacre de o inspirată plasticitate şi incantaţie care estompează cât se cuvine senzualitatea deschizând spaţiul unui nimb al spiritului. Instinctele îşi pierd din avara lor umbră de brutalitate şi se lasă livrate unui ritual tainic al contemplaţiei, al mângâierii şi al dăruirii. Este un ceremonial inefabil, procreativ, în dinamica lui de primenire unduitoare. Acesta îi transpune pe Ema şi pe Luca într-un imperiu al extazului, năzuind spre absolut. “O luă de la capăt, ea dominându-l, înlănţuindu-l, distilându-l, preschimbându-l în ape sfinţite ce-l pot spăla de toate păcatele familiei lui, pe care i le oferise cu < mărinimie >.” Seducătoarea feminitate a Emei concurează cu expresivele imagini ale autorului. În agonia extazului, cei doi, Luca şi Ema, îşi rostesc numele “cu ardoarea credinciosului care îşi spune rugăciunea întru iertarea păcatului originar.”
Am intenţionat, dragi cititori, să vă conving de valoarea formală şi ideatică a romanului “Ispita călugărului”, titlu care se va potrivi subiectului cărţii abia cu al doilea volum, pe care îl aşteptăm. Dacă am apreciat corect romanul şi vreţi să ştiţi acest lucru, vă sugerez să citiţi cartea.
Mulţumesc!
