“Se scrie mult, asta fără urmă de dubiu. Uneori, mai bine, alteori mai opintit. Dar e chestie de gust ce şi cum citeşti. Tonul e dat nu de la noi, ci din alte părţi de lume, mai civilizate, mai cunoscătoare, unde scrisul nu e cenuşăreasa, ca la noi. Spun asta pentru că, în cea mai foarte mare parte, dacă pot să spun aşa, la noi nu se trăieşte din scris. Din contră. E un consum imens de timp, de energie, de preaplin. Dar fără beneficii materiale. Şi care nu aduc decât foarte rar celebritatea. Eşti doar un pârlit de scriitor. Efemerul clipei e nota concludentă. Şi nu înţeleg, aşa stând lucrurile, de ce atât de mulţi oameni vor azi să fie scriitori. Eu, una, de foarte multe ori, m-am întrebat – şi mă întreb încă – de ce naiba scriu. Am avut o perioadă dificilă în ultimele luni şi mi-am spus că e cel mai fără sens lucru din lume să continuu să scriu. De ce naiba scriu? De ce, iar şi iar şi din nou, mă încăpăţânez să mă arunc în braţele şi verva scrisului. Aici, la noi, în România. Când e clar că, numai într-o ţară unde libertatea de expresie, intelectuală, culturală, artistică, e protejată şi la mare preţ, aş putea să acced la, cum să zic, liga campionilor literaturii. Dar, scriu pe mai departe. Pentru că am nişte prietene care se ţin de capul meu. Şi nişte cititori care îmi spun lucruri frumoase.”
Interviul integral îl găsești aici
